Funcția simbolică în psihologia analitică -

Pentru psihologia analitică, funcția simbolică este o funcție spontană a psihicului şi indică o anumită stare de sănătate a psihicului.
Între cele două paliere ale vieții noastre psihice, conștient și inconștient, are loc o interacțiune necontenită care duce la formarea de diferite fenomene psihice cum ar fi simptomele, visele, proiecțiile, somatizările, regresiile, episoadele complexuale etc.
Când între cele două paliere există un conflict, o discrepanță, o disociere, inconștientul influențează conștiința într-un mod disruptiv, descărcând afecte sau într-un mod parazitar, golind conștiința și Eul de energie.
Dar atunci când conștiința și inconștientul se îndreaptă una către cealaltă, sunt în legătură, încep să se formeze simbolurile.
Acest proces are loc în felul următor: atunci când un arhetip este constelat, acesta se încarcă de energie, energie care exercită o forță de atracție asupra conștiinței, conștiința percepând inițial o stare de perturbare, o tensiune pe care nu o poate numi, explica, o stare emoțională nedefinită de care par că încep “să se prindă” imagini, personaje, fire narative ce în final duc la o experiență interioară resimțită ca fiind semnificativă și impresionanta.
În procesul analitic, analistul este sensibil și atent la aceste “bolborosiri” amorfe ale inconștientului și le va prelua din fragmente de vis, din gesturi sau exprimări neobișnuite ale pacientului, din propriile experiențe de contratransfer, iar împreună cu el le va explora, amplifica, cerceta cu curiozitate și încrederea că ceva nou e pe cale să răsară.
În practică, pacienții vin deseori cu diverse tipuri de conflicte interioare care îi blochează pentru că e că și cum ar fi nevoiți să aleagă între părți pe care nu le pot pune împreună și la care, totodată, nu pot renunța. O astfel de stare de tensiune poate favoriza apariția unei experiențe de tip simbolic, se creează ceea ce numim o ”reconciliere a opuselor”. Această reconciliere aduce cu sine și o stare de împăcare și sentimentul de susținere, apartenență. Are loc o nouă poziționare în istoria personală și identitatea de sine. De aceea, adesea, experiențele simbolice au și o conotație spirituală, religioasă.
O experiență simbolică veritabilă se adresează întregului psihic: conștiința percepe și poate exprimă ceva ce nu a cunoscut până în acel moment și în același timp rămâne și cu impresia că încă multe sunt de descoperit și înțeles din acea experiență ce continuă să fie germinativă.
“Viu este un simbol doar atunci când pentru observator el exprimă în chip suprem un fapt presimțit, dar și necunoscut. În aceste condiții …el are un efect vitalizant și stimulant”. (Jung, Opere Complete 6,par. 811)
Simbolul transformă energia psihică de la o formă nediferențiată, instinctivă, concretă într-o formă diferențiată, culturală și spirituală. De fapt, vorbim despre faptul că simbolul este mijlocitorul experienței interioare, experienței sufletești.
Facilitarea și activarea acestei funcții a psihicului stă în centrul procesului terapeutic analitic. Vindecarea, în perspectiva jungiană, nu ține doar de remiterea simptomelor, ci de repunerea persoanei aflată în suferință în contact cu resursele generative și creative ale propriului psihic.
De aceea, nu este întâmplător faptul că metodele terapeutice analitice au fiecare potențialul de a facilita experiențe de tip simbolic. Vorbim de lucrul inepuizabil cu visele, de tehnica imaginației active, de aducerea în procesul terapeutic a imaginilor interioare prin desen, modelaj, scris, mișcare, dar și de valoarea simbolică a diferitelor “întâmplări” și trăiri, senzații experimentate în transfer și contratransfer.
Practic, beneficiul major al unei experiențe simbolice este faptul că face posibil ca persoana în cauză să își conțină propria experiență psihică, să o trăiască înăuntru și totodată să rămână conectat, să iasă din proiecție.
Ori, după cum știm, prin proiecții psihicul poate deveni orb și distructiv. Proiecțiile ne separă în buni și răi, victime și agresori; simbolul generează mereu sinteze în care ambele perspective sunt trăite și acceptate de individ, fără a se identifica în mod absolut cu vreuna, fără a le pune unilateral în act.
“Simbolul este deci un fel de instanță mijlocitoare între incompatibilitatea conștiinței și a inconștientului, un adevărat “mijlocitor” între ascuns și revelat.” Nu este nici abstract, nici concret, nici real, nici ireal: este de fiecare dată ambele. Ține de acel “domeniu intermediar al realității subtile.” (Jacobi, Complex, Arhetip, Simbol, p.120)